1 decembrie, filozofic vorbind

               

              Cioran spunea că suntem niște jalnici prizonieri ai istoriei. Dacă istoria e o închisoare, timpul este torționarul iar poporul român este un Sfânt al închisorilor. Care popor a mai îndurat atâtea, întorcând mereu celălalt obraz? Care popor a mai biruit oștiri de zeci de ori mai mari, îmbrăcat doar în armura credinței? Care popor și-a mai purtat idealul în suflet timp de sute de ani fără să cadă în deznădejde?
                       Am suferit și suferim bucuroși toate câte le mai avem de suferit pentru că noi avem un ideal: Marea Unire. Nu vrem să robim sau să jefuim alte spații și alte popoare. Vrem doar să nu mai fie granițe între frați. Vrem doar să fim împreună, să stăm la masa și să gustăm din aceleași bucate.
                          Acest ideal a devenit realitate la 1 decembrie 1918. Din păcate n-a ținut mult, în urma celui de-Al doilea Război Mondial nu am mai reușit să recuperăm Basarabia. Nu-i nimic, sperăm în continuare.
                          Mă deranjează foarte tare faptul că toți idioții își dau cu părerea despre acest eveniment, fără să poată să-i pătrundă aceste sensuri adânci. Un blogger de la ,,adevărul" spune că unirea Transilvaniei cu România a fost de fapt rodul unei dorințe a conducerii de la București care a profitat de situația favorabilă și i-a manipulat pe românii din Transilvania. El zice că țăranul din Transilvania avea lotul lui de pământ, în timp ce țăranii din vechiul regat erau niște pârliți. Bloggerul respectiv sugereaza ca Transilvaniei i-ar fi fost mult mai bine ca stat independent sau membru al unei federatii de state ale fostului imperiu austriac.
                            Acest om nu poate să înțeleagă de ce o stare de comuniune e superioară unei situații materiale prospere. Din cauza asta nu trebuie să renunțăm nici la Basarabia. Statisticile pot arăta că împreună suntem mai săraci, dar nu e nici pe departe așa. Împreună suntem mai puternici, iar Europa de Vest și Rusia se tem de aceasta putere. Să nu uităm că orice suferință e mai ușoară când o împarți cu un frate.
Închei cu o urare. La mulți ani românilor de pretutindeni!

Sabia Arhanghelului Mihail

              Ateii și agnosticii spun despre minuni că sunt simple povești inventate de preoți. Chiar și printre creștini sunt mulți care consideră minunile drept niște realități ale unui trecut foarte îndepărtat, și nu acceptă posibilitatea de a fi ei părtași sau chiar martori ai unei minuni. Parțializările și falsele valorizări îi trag serios în jos pe credincioșii din zilele noastre. Un rol îl joacă și înmulțirea șarlatanilor și mediatizarea lor.
              Dar mai există și oameni puternici în credință, și credința lor face ca minunile să se întâmple și în zilele noastre. Chiar dacă noi nu ne-am învretnicit de o minune, putem să le citim pe cele trăite de alții și să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru că ne dă ocazia ca indirect să luam și noi parte la astfel de întâmplări minunate.

,,Următoarea întâmplare i s-a petrecut părintelui Daniel Sapikas, locuitor din Atena, arhimandrit și un fost medic ilustru.

Pe 22 aprilie 1944 am fost internat la spitalul Eugenides cu un empiem de 4,5 kg la plămânul drept, cu simptome de apnee absolută, un ritm cardiac slăbit, febră de 41,5 °C, după ce tocmai din senin suferisem un șoc diabetic.

Din cauza chinurilor foarte mari, ascultam și vedeam ca prin ceață ce se petrecea în sala de operații . Ca medic, înțelegeam foarte bine cât de gravă era starea în care mă aflam.

Știam că rata statistică a morții (mele) era de 95%. Și nu m-am înșelat. De fapt, am fost indulgent în propria-mi judecată, deoarece echipa medicală, formată din John Belenis director al spitalului Evangelismou, profesorul Hrisostom Melessinos director al clinicii pulmonare, și Irene Batalis, anestezist, s-au temut să mă anestezieze din cauza riscului ca inima să înceteze să mai bată din cauza greutății mele. Vorbeau tare crezând că nu-i pot auzi.

I-am auzit spunând că am 2% șanse să trăiesc!

Vom face tot ce putem, ziceau, căci șansa de viață este minimă, de 2%. Oricum, sorta îi e pecetluită!

În acel moment m-am simțit singur, complet singur. Cu mare greutate mi-am făcut cruce și m-am rugat sfântului meu ocrotitor:

Sfinte Arhanghele Mihaile, arhistrategule, nu mă părăsi, nu mă lăsa. Numai pe tine te mai am și viața mea ție ți-o încredințez.

Un zgomot metalic mi-a întrerupt rugăciunea minții. Mă temeam că mișcându-mi mâna să nu fi dărâmat vreun instrument al doctorilor și am încercat să îmi întorc capul spre locul de unde venise zgomotul.

Și atunci... Dumnezeule!

Arhanghelul Mihail, Arhistrategul, în armură și cu sabia în mâna dreaptă, stătea lângă mine, viu și zâmbind.

Sunt aici, Daniel, mi-a spus, nu te-am părăsit. Te voi ocroti eu. Te voi opera eu și te vei vindeca. Nu te teme.

Spunând acestea și-a pus sabia pe pieptul meu.

La scurt timp după aceea doctorul Belenis a intrat în cameră. Să ne rugăm împreună, părinte Daniel, mi-a spus, și cu ajutorul lui Dumnezeu totul va fi bine.

Și cu adevărat așa a fost!

Operația a fost un succes. Mâna doctorului a fost ghidată de Sfântul Arhanghel. Sunt sigur. M-a adus din nou la viață atunci când aceasta începea să mă părăsească. "

sursa: Doxologia